Lansare volum “Note diplomatice maghiare”

Centrul de Studii pentru Resurse Romanesti va invita LUNI 24 NOIEMBRIE 2008, ORELE 14:00 la lansarea volumului “Problema transilvana reflectata in notele prezentate de Delegatia maghiara la Conferinta de Pace de la Paris(1920). Editie critica”, realizat cu sprijinul Administratiei Fondului Cultural National, care va avea loc la Biblioteca Municipala “Mihail Sadoveanu”, sala “Mircea Eliade”

Invitat special: Academician Florin Constantiniu

Studiu introductiv

Incheierea primei conflagratii mondiale si prefigurarea unei noi geografii politice a fostului spatiu austro-ungar au determinat diplomatia maghiara sa elaboreze o argumentatie care sa demonstreze necesitatea mentinerii unitatii „vechiului teritoriu al Coroanei Sfantului Stefan”. Argumentele invocate in acest sens au fost extrem de complexe, printre ele regasindu-se teorii care au suscitat si suscita inca vii dezbateri intre istoricii romani si maghiari.

Documentatia, prezentata Conferintei de Pace de la Paris la 16 ianuarie 1919 si ulterior publicata sub titlul „Les negociations de la paix hongroise. Compte-rendu sur les travaux de la délégation de paix de Hongrie à Neuilly sur Seine de janvier à mars 1920 ”1, cuprinde si « Nota VIII referitoare la problema Transilvaniei » insumand motivatia relativa la drepturile Ungariei fata de aceasta provincie. Ca raspuns la argumentele invocate, Alexandre Millerand, presedintele Conferintei Ambasadorilor2, inainteaza scrisoarea de trimitere din 6 mai 1920 in care se subliniaza ca « daca rezultatul acestui studiu nu va fi de acord in liniile sale esentiale cu contra-propunerile formulate de catre delegatia ungara este pentru ca Puterilor Aliate li s-a parut imposibil sa adopte punctul de vedere al acestei delegatii.”3

Delegatia romana la Conferinta de Pace de la Paris raspunde pretentiilor maghiare prin memoriul sau din 20 februarie 19204 precum si prin scrisoarea comuna a delegatiilor Romaniei, Cehoslovaciei si Regatului sarbo-croato-sloven din 24 februarie 19205. Ambele documente se raporteaza doar la unele aspecte considerate relevante din documentatia maghiara, fara a realiza o analiza de detaliu a acesteia.

Nedorind sa imprimam un caracter polemic abordarii noastre ne vom referi totusi la cateva argumente invocate de delegatia maghiara dintr-o  «perspectiva romaneasca » asa cum se desprinde ea din istoriografia dedicata subiectului.

Una din tezele sustinute este cea conform careia romanii nu sunt autohtoni in Transilvania ci veniti ulterior, dupa stabilirea ungurilor si sasilor in zona. Teoria invoca marturia lui Veraancsics care, in secolul al XVI-lea, evalueaza romanii din Transilvania la un sfert din populatia totala, consemnarea iezuitilor care la sfarsitul secolului al XVII-lea, ii evalueaza la 200.000 din totalul de 500.000, precum si „marturiile unanime ale datelor istorice, conform carora este incontesabil ca acum trei sute de ani majoritatea populatiei din Transilvania era ungureasca”. In consecinta, concluzia nu poate fi decat aceea ca „potrivit datelor din sursele romanesti, unguresti si sasesti, romanii veniti din Romania si Moldova au imigrat in masa in Transilvania in cursul secolului al XVIII-lea”.

Teoria imigratiei, formulata in perioada 1896-1900 de catre istoricii Ignacz Acsady si Benedek Jancso6, sustine deci ca „imigratia continua” a romanilor din Principatele extracarpatice in Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si sesul Tisei in secolele XVI-XVIII, mai ales in acest ultim secol, le-ar fi impus majoritatea7. Analiza izvoarelor istorice ridica insa semne de intrebare asupra veridicitatii teoriei. Antonio Verantio/Verancsics, care a ocupat functiile de prepozit al Capitlului Transilvaniei cu resedinta la Alba Iulia, episcop de Pécs, apoi de Agria/Eger, arhiepiscop de Strigoniu si vicerege al Ungariei afirma ca, „Transilvania este locuita de „trei natiuni”: secuii, ungurii, sasii; as adauga totusi si pe romani care, desi ii ajung usor la numar (pe cei anterior enumerati, luati laolalta, n.n.) totusi”8. Interpretarea consemnarii din perspectiva izvoarelor ulterioare indica faptul ca acesta este sensul consemnarii si nu cel conform caruia romanii erau tot atat de numerosi cat fiecare dintre cele trei natiuni ale provinciei9. Totodata, raportul din 1701 al iezuitilor face referire la cei 200 000 de romani trecuti la unirea cu Biserica Romei si nu la toti romanii din Transilvania10. Datele statistice privind populatia Transilvaniei in secolul al XVIII-lea nu reprezinta rezultatul unor recensaminte in sensul actual al termenului ci mai ales evaluari bazate pe diferite conscriptii aproape intotdeauna partiale a caror lipsa majora este faptul ca nu se raporteaza la nationalitatea populatiei recenzate. Primul recensamant general cuprinzand toata populatia Transilvaniei este cel intocmit in timpul lui Iosif al II-lea dar nici acesta nu este facut nici pe nationalitati si nici pe confesiuni11.

In sprijinul teoriei imigratiei este invocat deasemenea argumentul ca „in multe orase nu existau decat putini romani la inceputul secolului al XVIII-lea, iar acestia au fost desemnati ca locuitori suburbani (Suburbia Mediae, Suburbia Cibiniensia, Suburbia Bistricij, Suburbia Lipovany-Carolina). Chiar si astazi, ordinea imigrarii este net indicata de faptul ca partea interioara a comunelor unguresti si sasesti este locuita de unguri si sasi, iar partile exterioare sunt locuite de romani”. Datele statistice indica insa faptul ca pana la jumatatea secolului al XIX-lea romanii si sasii detineau majoritatea in orasele din Transilvania. Conform recensamantului de la 1850 romanii reprezentau 30%, germanii 29,8% iar maghiarii 36,4%. Situatia se modifica radical pana in 1910 cand se inregistreaza 23% romani, 15,6 germani si 60,8% maghiari12.

Delegatia maghiara a protestat vehement impotriva acuzatiilor de maghiarizare ale popoarelor nemaghiare din monarhia austro-ungara sustinute de delegatiilor acestora la Conferinta de Pace. Exista totusi indicii ca un astfel de proces a fost in atentia clasei politice maghiare. Unul din domeniile vizate este cel al invatamantului unde, prin legile promovate in perioada 1867-1907, s-a legiferat preponderenta predarii disciplinelor in limba maghiara13. Scopul real al acestor acte normative a determinat opozitia reprezentantilor romanilor in Dieta ungara. Elocvent in acest sens este discursul lui Iuliu Maniu in interpelarea sa la „proiectul de lege pentru imbunatatirea salariilor invatatorilor la scolile sustinute de stat” in care raspundea, intre altele, si acuzatiei lansate de catre Albert Apponyi ca opozitia deputatilor romani fata de proiectele de legi scolare este „atat de ascutita fiindca ne temem de maghiarizare dar ne asigura ca peste tot aici nu poate fi vorba de maghiarizare”14.

In raspunsul sau, politicianul roman sublinia ca: „ (…) in vorbirea sa din urma stimatul domn ministru de culte si instructiune publica (Albert Apponyi, n.n.), ocupandu-se cu modesta mea vorbire, in care am protestat in contra fortarii instructiei in limba maghiara, a reflectat urmatoarele: „intreaga chestie e aceea ca oare tinem de dorit peste tot , ba de necesar, ca toti cetatenii patriei acesteia sa fie pusi in situatia de a putea ajunge in legatura spirituala ca de fapt, si numai de forma, nu numai pe hartie, nu numai in functii de drept public, ci intr-adevar sa formeze un intreg, o unitate in inteles politic. Aceasta e o parte a chestiei. Cealalta parte apoi e aceea, ca toti cetatenii statului, fie de orice limba materna, sa fie pusi in situatia, nu numai de a da soldati si dare statului, ci de a putea participa si in mod activ la viata acestui stat, sa poata urca treptele cele mai inalte in viata acestui stat.

Eu inca impart chestia, ca d-l ministru, in doua parti, si fie-mi permis sa trag la indoiala in mod categoric adeveritatea acestei declaratii facuta dealtfel cu excelena dialectica si oratorie, acomodata sa duca in rataciri, si sa protestez in contra ei. Pentru ca ce cere domnul ministru in prima intrebare cere ca fiecare cetatean al statului sa se impartaseasca de fericirea de a ajunge cu maghiarimea in legatura spirituala, facandu-se astfel accesibila pentru el cultura acestei natiuni maghiare. Scuzati, va rog, dar multumesc foarte frumos domnului ministru pentru stima cea mare pe care o are fata de facultatile spirituale ale poporului nostru, cand presupune despre poporul meu, da, poporul meu, intocmai cum si eu sunt al lui, ca poporul meu va fi in stare, afara de cultura sa proprie, sa-si insuseasca inca si o alta cultura. Daca stimatul domn ministru astfel judeca, ca va fi in stare poporul meu, aflator in comunicare spirituala cu trecutul sau si cu cultura sa proprie, sa intre in legatura si cu un alt popor si sa-si insuseasca si cultura acestuia, atunci stimatul domn ministru taxeaza prea sus facultatea sa spirituala.

Eu pentru aceasta, contrar domnului ministru, nu aflu ca e apt poporul meu, ori cel putin paturile cele mari, fundamentale, largi ale sale. Poporul meu roman, intocmai ca nici altul din lume, nu poate avea mai multe culturi. El nu poate fi in comunitate decat numai cu cultura sa proprie, pentru ca poporul, care in intregimea sa si in paturile sale largi are doua culturi si cu doua culturi traieste in comunitate, e popor hermafrodit, care merge spre pieire si care nu are viitor. Dupa ce insa, punctul meu de vedere e acela, ca fiecare popor poate sa aiba numai o cultura, e fara indoiala ca cultura poporului meu poate sa fie numai una, si aceasta e pentru poporul meu cultura romana. (…) Eu pentru aceea am fost si sunt contrar al invatarii in limba maghiara, pentru ca ea duce la nimicirea culturii mele si a culturii celoralte popoare din tara de alta limba. Am nu numai dreptul ci si datoria sa lupt in contra ei (….)

Contele Apponyi a facut declaratia ca, sa invete fiecare ungureste pentru a putea lua parte la toate manifestarile vietii de stat, sa poata fi partas la toate drepturile pe care le acorda statul cetatenilor. Pusa astfel chestia eu o primesc foarte bucuros pentru ca e dovada cea mai aclatanta ca de la 1868 incoace dezvoltarea s-a facut intr-o astfel de directie ca valoarea popoarelor acestei tari si valoarea drepturilor lor e conditionata de cunoasterea limbii maghiare. In sedinte, in presa, de cate ori am spus-o noi aceasta si ati negat.

O alta dorinta a domnului ministru e ca prin cunoasterea limbii maghiare fiecare cetatean sa poata ocupa in viata de stat pozitiile cele mai inalte. Eu pun intrebarea, ca din masele cele uriase, cele mari ale poporului D-voastre, care muncesc pamantul, care lucreaza, cati s-au ridicat pe treptele, nu pe cele mai inalte, ci pe cele mai considerabile?. Recunosc ca multi au ajuns la pozitii mai inalte si mai insemnate. dar daca in procente am exprima proportia in care e reprezentat poporul maghiar in aceste posturi, am vedea cat e de minimal lucrul acesta, caci dintr-o comuna abia un om dintr-o generatie daca poate sa ajunga la treapta mai inalta. Cu atat mai putin din poporul nostru.

Acum sa-mi dati voie, si aceasta o veti recunoaste si D-voastra, ca e curata volnicie si nedreptate sa chinuiesti un popor intreg cu invatarea unei limbi si sa-l retii de la castigarea altor cunostinte numai pentru ca din poporul acela cate unul la o mie sa poata ajunge la o treapta mai inalta15”

Legile scolare au fost votate in 1907 iar efectele lor asupra scolilor confesionale romanesti s-au materializat in faptul ca numarul acestora a scazut intre 1880-1914 de la 3150 la 2170 in timp ce numarul scolilor de stat si confesionale cu limba de predare maghiara a crescut, in acelasi interval, de la 7343 la 13.60816.

Istoriografia romaneasca considera deasemenea ca un exemplu al politicii de maghiarizare al romanilor din Transilvania este cel inregistrat in comitatele secuiesti.

Pornind de la premiza, recunoscuta dealtfel si de delegatia maghiara, ca prin corelarea religiei cu limba materna sau nationalitatea se poate stabili intr-o mare masura apartenenta etnica a indivizilor, putem afirma ca procesul maghiarizarii romanilor este deductibil din analiza comparativa a recensamintelor de la 1850, cand Transilvania era subordonata Vienei, respectiv cel din 1910 realizat de catre guvernul maghiar. Criteriul de recenzare pe care s-au bazat cele doua recensaminte difera fundamental. Astfel, in timp ce recensamantul din 1850 inregistra nationalitatea pe baza liberei declaratii a cetatenilor, cel din 1910 consemneaza doar limba materna inteleasa ca „limba pe care cel chestionat o vorbeste mai bine si cu cea mai mare placere17.

Pentru actualul judet Covasna (fostul comitat Trei Scaune) recensamantul din 1850 indica un procent de 14% romani respectiv de 15,4% ortodocsi si greco-catolici iar recensamantul de la 1910 consemneaza un procent de 11,5% romani si 17,3% ortodocsi si greco-catolici. Remarcam astfel faptul ca, suprapunerea datelor etnice cu cele confesionale indica pentru anul 1850 o diferenta de numai 1,3% intre cei doi indicatori in timp ce recensamantul din 1910 creste aceasta diferenta la 5,8%. Aceleasi realitati sunt valabile si pentru actualul judet Harghita (fostul comitat Ciuc): la 1850 diferenta intre cele doua criterii de recenzare enuntate era de 0,3% in timp ce la 1910 acesta este de 2,8%. Se considera populatia de limba maghiara cu credinte specific romanesti nu se poate explica decat prin faptul ca acestia sunt romani secuizati18.

Procesul de asimilare etnica a romanilor din zonele cu populatie preponderent maghiara a fost semnalat de calatorii straini inca din a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Astfel, la 1584, Antonio Possevino remarca faptul ca printre secui traiesc “multi valahi” care nu stiu ungureste, dar care continuau sa treaca la catolicism si odata trecuti, au fost deznationalizati19. Fenomenul este observat pe la anul 1840 si de francezul Augustin De Gerando,care remarca faptul ca „ Azi sunt multi secui de religie greceasca. Acestia sunt toti valahi desnationalizati”20. Cativa ani mai tarziu guvernatorul austriac al Transilvaniei, L. Wohlghemuth (1849-1850), facea constatarea ca in Secuime „romanii erau adeseori maghiarizati, incat se gaseau unele sate ce odinioara fusesera locuite numai de romani, unde nu se mai vorbea decat limba secuiasca”. Planuia sa introduca in astfel de sate numai functionari romani, spre a pune stavila procesului maghiarizarii21.

Istoriografia romaneasca a consacrat fenomenului de „secuizare” a romanilor o serie de lucrari dintre care citam doar cateva: Sabin Opreanu, Terra Siculorum. Contributiuni privitoare la romanii din tinutul sacuilor, Cluj, 1925; idem, Sacuizarea romanilor prin religie, Cluj, 1927; G. Popa-Lisseanu, Secuii si secuizarea romanilor, Bucuresti, 1932; Ioan Ranca, Romanii din scaunele secuiesti in antroponimele din conscriptii, 1699-1821, vol. I. Scaunul Mures; Cluj-Napoca, 1995; vol. II Scaunul Ciuc, Gurghiu, Casin; Targu Mures, 1997; Ion I. Rusu, Romanii si secuii, Bucuresti, 1990.

La inceputul secolului XX, constatarea ca numarul sau proportia maghiarilor incepe sa scada in favoarea nationalitatilor determina autoritatile maghiare sa elaboreze o politica demografica menita a stopa acest proces. Primul pas al acesteia il constituie actiunea „frontierele lingvistice” inceputa in 1903 si menita sa elaboreze o radiografie a situatiei sociale, economice, politice, confesionale, culturale si demografice a romanilor si slovacilor in vederea elaborarii unei strategii politice adecvate22.

Un ultim aspect pe care dorim sa-l abordam este cel al drepturilor politice ale minoritatilor din Transilvania conform actelor normative si/sau administrative elaborate de autoritatile maghiare. Citam in acest sens ordinul secret al contelui stefan Tisza, ministru de interne, din 5 ianuarie 1905 adresat prefecturilo judetelor cu populatie minoritara in care se preciza : „sunt informat, ca cetatenii apartinatori diverselor minoritati convoaca in diferite locuri intruniri pentru a discute situatia politica si a fixa eventualele candidaturi. La aprobarea ori neaprobarea acestor intruniri, autoritatile trebuie sa tina seama de urmatoarele: conform ordinului nr. 321 din 16 iunie 1894, cetatenii apartinatori minoritatilor nu se pot organiza in partide politice permanente. Prin urmare, daca intrunirile convocate de cetatenii minoritari urmaresc crearea unor organizatii care sa dureze si dupa terminarea alegerilor, acelea nu pot fi angaduite”23. Organizarea in partide politice minoritare a nationalitatilor din Ungaria si participarea lor la viata politica a tarii era impiedicata si prin legea electorala maghiara. Dreptul electoral din Ungaria veche se baza pe sistemul censitar, fiind conditionat de averea cetatenilor.24

Dupa cum am afirmat rolul acestor sublinieri nu este polemizator. Dimpotriva, ceea ce dorin sa subliniem este modul in care au fost politizate teme ce ar trebui sa ramana apanajul exclusiv al istoriografiilor romana si maghiara.

Cristina TINEGHE

NOTE

1 „Les negociations de la paix hongroise. Compte-rendu sur les travaux de la délégation de paix de Hongrie à Neuilly sur Seine de janvier à mars 1920/ publié par le Ministère Hogrois des Affaires Étrangeres”1, Hongrie, Ministère Hogrois des Affaires Étrangeres, Budapest, Imprimerie Victor Hornyànszky, 1920-1921, vol(s), 1-2, 3A.

2 Conform rezolutiei din 13 decembrie 1919 Conferinta Ambasadorilor se substituie Consiliului Suprem al Conferintei de Pace. (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (in continuare A.M.A.E.), Fond Conferinta Pacii, vol. 95 bis, p. 2.

3 Documentul 14/6 mai 1920

4 Desavarsirea unitatii national-statale a poporului roman. Recunoasterea ei internationala. 1918. Documente interne si externe. februarie 1920-decembrie 1920 (in continuare Desavarsirea unitatii…), Bucuresti, 1986, vol. VI, p. 9-23; 1920. Un act de justitie.(in continuare: 1920…) Editia a II-a intocmita de Corneliu-Mihail Lungu si Ioana Grigorie,Bucuresti, 2005, p. 248

5 Desavarsirea unitatii…,vol. VI, p. 32-51; 1920. Un act de justitie.(in continuare: 1920…) Editia a II-a intocmita de Corneliu-Mihail Lungu si Ioana Grigorie,Bucuresti, 2005, p. 243-257.

6 Jancsó Benedek, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota, (Istoria nazuintlor nationale romane si starea lor actuala), I-II, Bpest, 1896-1899. in aceasta lucrare este formulata teoria imigratiei masive a romanilor in secolul al XVIII-lea din tarile Romane in Transilvania. Referindu-se la aceasta teorie atat de controversata, David Prodan afirma urmatoarele: „Se intemeiaza ideea pe vreo documentatie specifica, pe recensaminte sau pe alte dovezi? Nu, ci doar pe imaginatie. Jancsó Benedek presupune numarul populatiei, respectiv raporturile etnice ale Transilvaniei la 1700: unguri: 150.000 (30%), sasi: 100.000 (20%), romani 250.000 (50%). Fata de care la 1730 erau: unguri: 195.000 (24,8%), sasi: 110.000 (15,2%), romani 425.000 (58,6%). Pe ce se intemeiaza aceste cifre? Evident nu pe recensaminte.” (apud David Prodan, Transilvania si iar Transilvania,Brasov, 2002, p. 27.)

7 Louis Roman, Romanii transilvaneni in secolele XVI-XVIII: o abordare demoistorica (in continuare L. Roman Romanii transilvaneni…), , in „Revista istorica”, serie noua, tomul IX, 1998, nr. 3-4, p. 185

8, L. Roman Romanii transilvaneni…, p. 187; D. Prodan, Teoria imigratiei romanilor din Principatele Romane in Transilvania in veacul al XVIII-lea. Studiu critic (in continuare D. Prodan, Teoria imigratiei…)., Cluj, 1944, p. 4-14.

9 L. Roman Romanii transilvaneni…, p.185-205; idem, Anton Verancsics despre nationalitatile Transilvaniei, in „Timpul istoriei. II. Profesorului Dinu C. Giurescu, volum ingrijit de Ioan Scurtu si Mihai Sorin Radulescu, p. 38-42.

10 D. Prodan, Teoria imigratiei…, p. 24

11 ibidem, p. 16-17.

12 Ioan Bolovan, Transilvania intre Revolutia de la 1848 si Unirea din 1918 (in continuare I. Bolovan, Transilvania, intre Revolutia..) , Cluj-Napoca, 2000, p. 207-208.

13 Stelian Mandrut, Legile lui Apponyisi activitatea parlamentara a deputatilor romani (1907), in „Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Cluj-Napoca, 21, 1978, p. 441-458.

14 Teodor V. Pacatian, „Cartea de Aur sau despre luptele politice-nationale ale romanilor de sub coroana ungara” (in continuare Cartea de Aur…), vol. VIII, Sibiu, 1915, p. 531-532).

15 ibidem

16 A.M.A.E., Fond Transilvania, vol. 364, p. 7-8.

17 Adam I.I., Puscas, I., Izvoare de demografie istorica, vol. II, secolul al XIX-lea-1914. Transilvania, Bucuresti, 1987, p. 147; Louis Roman, Demografia istorica in opera lui Sabin Manuila, in vol. „Sabin Manuila. Istorie si demografie”, Cluj-Napoca, 1995, p. 28.

18 I. Bolovan, Transilvania, intre Revolutia ….p. 202-204

19 Calatori straini despre tarile Romane, Bucuresti, 1970, vol. II, p. 533-590.

20 apud. Sabin Opreanu, Terra Siculorum. Contributiuni la privitoare la romanii din tinutul sacuilor, Cluj, 1925, p. 25

21 apud Ion I. Russu, Romanii si secuii, editie de Ioan Opris, Bucuresti, 1990, p. 70.

22 Ioan Bolovan, Transilvania la sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului XX. Realitati etno-confesionale si politici demografice, Cluj-Napoca, 2000, p.38-41

23 A.M.A.E, Fond Transilvania, vol. 369, p. 232 (Petru Banescu, Petre Petrinca, Reprezentarea politica a minoritatilor in Ungaria veche si de astazi si reprezentanta politica a minoritatilor in Romania, mss)

24 ibidem, p. 234-235.

This entry was posted in Anunturi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− four = 1

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>